Viitorul are gust de cafea cu lapte şi agitaţie, nesiguranţă şi frig.
În zilele de iarnă, se simte rece şi străin, îndepărtat, bun de temut şi ocolit.
Când îmi e somn şi am obosit să visez ori să gândesc, cu toată seriozitatea de care pot da dovadă, la cum arată, vreau să dorm. Atunci giganticul Viitor întunecat e tulbure şi gri-albăstrui, gata să-mi cânte despre speranţa zilei de mâine.
Atunci se-întâmplă să fie soare şi-l văd crescând frumos şi puţin înfricoşător – înainte să apună soarele, când cerul e tot purpuriu şi nostalgic, îmi spun că, de, poate l-am judecat greşit pe Viitorul asta şi uite cum putem noi să fim prieteni.
A două zi, plouă… A două zi când voiam să las jos toate armele, de la ura şi imaturitate aleasă drept scut, până la falsa siguranţă. A două zi, când simţeam că lucrurile se aşează în ordine.
Când plouă, mă trec fiorii şi mă trezesc. Domnul Viitor mă priveşte, din colţul camerei, ca o fantomă pusă pe bântuit. Cu nasul sub plapumă, ghemuită, speriată şi frământată de griji, plâng pe-nfundate, să nu mă sperii de propriile mele suspine. Atunci, nici măcar toate iluziile de soare primăvăratic şi incolţitor de speranţă nu fac sămânţa încrederii să se pună pe crescut.
Cum se încălzeşte un pic, adun toate emoţiile pleoştite şi le scurg, le scutur bine, le-ntind şi le ancorez de cârlige, să nu se piardă în bătaia primului vânt. Ele, şirete şi năzdrăvane, nu-s gata să-şi găsească locul, în coşul de rufe, să se pregătească de sortat şi călcat. Nu, se folosesc de fiece moment de slăbiciune să-şi ia tălpăşiţa, la prima briză. De, cârligele alea în care-mi tot pun speranţa s-au tocit, arcurile s-au dus şi nu-mi pot economisi toate rezervele de ser pentru calmarea Viitorului că să-i spun “Nene, hai de te linişteşte un pic în timp ce-ţi vâr substanţa asta din esenţă de reuşită, cu arome subtile de mâine şi infuzii de ziua-pe-care-o-aşteptam”.
Nu încercaţi, va spun, să îl şantajaţi pe ăsta, e înfricoşător. Ca un pensioner socialist. Ca un bebeluş cu doi dinţi şi gingii puse pe fapte mari. Ca un adult fără planuri. Ca un tânăr care nu i-a-ntins mâna poeziei, când ea-i zâmbea uşuratică, clipind cu viclenie din gene lungi şi dese. Ca o fată care n-a oftat când a descoperit că există numai Harap-Alb înainte de iniţiere, nici vorbă de Făt-Frumos născut nobil şi conducător. Ca o femeie care nu s-a regăsit în cărţi scrise pentru ea. Ca un bărbat care nu ştie că empatia e gata să i se ofere.
Înţelegeţi, deci, că viitorul nu vrea să plece, să ia o pauză de ceai cu miere, ori să lărgească un pic funia sacului fără fund în care mi-a aruncat universul, că să respir nişte aer proaspăt de idei salvatoare.
Oricum, e bine că mai ia Canicula asta câte o pauză. Nu-i nici frig, nici cald. Viitorul se costumează-n detectiv, îşi ia un ziar în mână drept acoperire şi zâmbeşte. Crede că nu-l văd şi că-şi păstrează aura de necruţător, dar năpădeşte potopul de uite-că-iese-în-sfârşit-treaba. Ca o ploaia lungă şi caldă de vară – nu ştii că o aştepţi cu respiraţia tăiată până ce începe să cadă.large