tumblr_o4ctkgyg3V1uzawnho1_500

Anul trecut, printre oameni-bucați de univers pierduți, fumat prima țigară întreagă lângă un cimitir, la zece noaptea, zile de alergat până la epuizare, luni fără pic de efort fizic și zile de nemâncat, m-am hotărât că trebuie să am încredere în mine.

A venit pe jumătate ca o revelație și pe jumătate ca o ecuație greșită –  ca acel moment în care nu poți încercui nicio variantă, pentru că rezultatul tău nu se aseamănă cu nimic. Am crescut crezând o groază de lucruri despre mine, de toate felurile, dar nici măcar nu mi-am imaginat că tocmai încrederea îmi lipsește.

La început de 2015 am auzit artificiile de la duș, în timp ce plângeam cu sughițuri și mă gândeam la câte zile mai am până să rămân fără pic din omul ăla care îmi amintea că trebuie să învăț să fiu eu. M-am simțit singură și lăsată în urmă și lipsită de afecțiune, pentru că nu își respectase promisiunile, iar eu, proasta, așteptam încă să joc șah, cu laptopul în față, privind Vikings, în timp ce televizorul rula cine știe ce derbi al sezonului.

În schimb, am devenit mai obosită și mai nesigură, mai puțin fericită și mai puțin eu, chiar și când am rămas singură. E faza aia în care simți că îți îngheață oasele la treizeci de grade și te dor picioarele dacă te miști, pentru că îți trădezi tristețea. Am scris puțin și bine, am privit Sons of anarchy și am citit cărți proaste.

Cândva, pe la jumâtatea drumului, cu obraji și ochi roșii, am înțeles că trebuie să îndrept lucrurile și să le fac mai bune decât la încept, pentru mine. Cam tot atunci am înțeles și că vorbesc mult pentru că sunt intimidată, că n-am niciun vis, că mi-e teamă de oameni, că nu pot să îmi exprim sentimentele, că nu pot să răspund niciunui comentariu acid pe același ton pentru că îmi pare real, just și incontestabil. Nu știam sigur nici dacă urăsc oamenii sau dacă vreau să mă placă, un fel de epavă obosită, urâcioasă și disprețuitoare.

Era clar, aveam nevoie  să văd în oglindă ceva care să-mi spună Uite, poți, cu mutra asta de câine plouat și zâmbet în colț de gură ai să cucerești lumea și-ai să te lași furată de ea. La început am alergat, apoi am mâncat sănătos. Apoi n-am mai mâncat, în timp ce număram fiecare coș, gram extra și centimetru de păr crescut – care pe atunci era idealul meu în materie de frumusețe.

Mai târziu mi-am tăiat părul – ca să nu mă mai ascund, pe post de Uite cât de curajoasă sunt eu, nu-mi călcați încrederea în piciare. Credeam că-mi sunt o versiune mai bună, cu breton care acoperea jumătate din ceea ce odată era o față. Trei luni nu am ieșit din casă fără bază pentru machiaj, corector, fond de ten, corector, blush și pudră, toate presărate într-o simfonie lipsită de uniformitate. Mă jucam singura de-a v-ați ascunselea, în văzul tuturor, când eram singura care nu observa că eul tot se-ascundea după orice copac gros care-i apărea in cale.

Au fost apoi luni de mănâncă tot universul ori bea numai apă, folosește negru să camuflezi orice urmă din tine, urăște ca să nu fii urât, atacă să nu fii atacat, râde ca să nu plângi, nu simții ca să nu riști, ascunde ca să nu observi și să înțelegi. Apoi, în unele zile, era chiar bine. Când închideam bine toate sertarele, ca să uit că nu știu cine sunt, unde sunt și unde vreau să ajung. Ca să uit că, în fond, nu știam nimic din toate astea prea clar.

Apoi a venit ziua în care-am plâns pentru ce-a fost, ce era atunci și ce avea să vină, cu sughițuri, pachete întregi de șervețele și migrene care se vindecă numai cu cel puțin o ciocolată amăruie, înainte de somn. Pentru ce bun să încerci să schimbi tot, dacă tot nu ai idee unde trebuie să ajungi, pentru că ți-e frică. Dacă te rotești la infinit în jurul unui punct, pentru că îți tremură inima când te apropii de el și simți că te rupe în două dacă îndrăznești să faci un pas spre el – acolo, ascuns în cel mai bun loc, la vedere, stai tu – cu substanță de cine ești și ce vrei. Locul de care te temi, pe motive de visuri prea înalte și incapacitatea de a le atinge, chiar dacă te ridici pe vârfuri, sus de tot, și îți întinzi brațele. Atunci, durerea pulsează la gândul că nicio scară din lume nu e suficient de lungă, că o să te învingă teama de înălțime, c-ai săcazi în gol ori c-ai să fii împins de omul care te-a ajutat s-o proptești.

Eram obosită, așa că m-am avântat ca nebuna, cu mai mult curaj și mai multă determinare, într-un mod care m-a uimit, sus și numai sus, țintind spre orice stea, bec, lumânare, felinar, orice ar fi adus lumina liniștitoare și potrivită. A trebuit să cobor vreo două trepte, de câteva ori, pentru că erau putrezite. A trebuit să destram din plasa de vise și să împletesc altele în loc, care să îmi țină de cald. A trebuit să mă gândesc la tot ce-am vrut vreodată cu ardoare și să alerg, nechibzuită, ca un începător, apoi cu pași tot mai siguri, mai fermi, mai precauți și mai calculați. Am învățat cum să fac să urc în cădere și cum să nu alunec atunci când mă grăbesc.

Nu îmi e rușine de mine pentru că muncesc mult, experimentez, vorbesc pentru că vreau să fiu ascultată și înțeleasă, aștept și sunt așteptată, împart, împrumut pene și primesc aripi.

Îmi place să am părul scurt, chiar dacă uneori e tuns urât sau culoarea nu vrea să iasă cum trebuie. Îmi place de mine chiar și fără fond de ten. Nu mă doare vulnerabilitatea. Pot să vorbesc despre tot, de la exerciții pentru tonifiat și până la ce mă ține trează și crispată, la miezul nopții. Nu mi-e frică să-mi strig temerile pe nume și le las să mă bântuie cât mai au ocazia. Cred că trebuie să placi oamenii, când sunt calzi, buni și miros a primăvară, a proaspăt și a șanse care merită oferite.

Poate că nu sunt încă un om puternic, dar am sărit de pe scară în accelerat și sunt cu un pas mai aproape, mai repede, de infinit. Sunt fericită, zău. E prima săptămână în care cred ca nu merit să fiu jignită, ofensată, obosită, criticată pentru ce nu stă în puterea mea. Zâmbesc in oglindă, chiar și atunci când părul e vâlvoi, împârțit în cărări haotice, ridicat ori încâlcit, când uit să îmi curăț fața de cremă și când întârzii pentru că am vrut să îmi exersez deprinderile de a picta buze roșii.tumblr_nzz850RmWe1rxq932o1_1280