tumblr_o6hr9du4k51sy1v6do1_1280Îmi plac oamenii, cu destinele lor mici și zâmbetele mari, cu speranțele și așteptările lor, cu poveștile, durerile, bucuriile și gândurile care-i definesc.

De multe ori am dat sfaturi și am fost psiholog de ocazie, dar cel mai bine mă pricep să fiu singură. Când alerg de nebună prin păduri și îi privesc de sus, de pe dealuri, când ascult Paganini și citesc Oscar Wilde, când mă ghemuiesc sub lenjerii de pat albastre și privesc stele fosforescente, când dau drumul la un playlist și adorm cu capul plin de gânduri, când îmi fac scenarii și visez.

Am nevoie de încurajări și afecțiune și înțelegere, îmi place să mă plâng, să păstrez secrete și să dau sfaturi, să am o cea mai bună prietenă și să fiu considerată sociabilă și extrovertită, nu e vorba, dar cel mai bine cu mine și fericită mă simt singură, cu wifi-ul închis, făcând orice-mi place, departe de oameni.

Am învățat să-i ascult, să-i iubesc și să-i disprețuiesc, să stau ascunsă printre ei, ba chiar să ies în față și să turui ca moara stricată. Dr pot sa număr pe degetele de la o mână momentele când am fost fericită cu ei în jurul meu.

Îmi place de ei, îi caut și ne distrăm, dar apoi mă obosesc cumplit și dacă nu încui empatia în camera ei, mă storc de puteri. Oamenii, cu ochii lor care vorbesc, dezamăgirile, regretele și limitele lor, care mă fac să mă chircesc sub greutatea realității.

Oamenii sunt niște făpturi extraordinare, uneori îi iubesc pe toți la un loc, uneori separat, pentru cuvinte, expresii, personalitate, nasuri cârne sau ochi migdalați, dar, serios, mă obosesc teribil și simt că trebuie să închid ușa și să îi las pe toți afară, înainte să o iau iar de la capăt.