Uneori, numai uneori, vine situația aia în care trebuie să faci tot ce poți – ca lucrurile să meargă în direcția pe care o vrei, pentru că asta îți dorești.

Atunci îți descoperi și limitele – pentru că nu e cel mai plăcut sentiment. Ca totul tău să nu fie suficient și ca puținul altora să însemne mai mult. Și chiar dacă simți că trebuie să te învinovățești, lucrurile nu pot fi altfel.

Acceptarea e grea. Aceptarea că nu ai făcut suficient sau acceptarea că nu se putea mai mult sau mai bine. Ambele sunt la fel de dureroase.

Uneori, mascăm situația cu jocuri puerile și amânăm până în ultimul moment acceptarea. Acceptarea înseamnă că cel puțin pentru aici și acum, nu mai există speranță. Aici și acum, care sunt cele mai importante clipe. Aici și acum, pe care ai vrea să le fi trăit atunci, destul de departe, cât sa nu mai stârnească încruntări, sau să le trăiești într-un viitor vag, cât se poate de îndepărtat, îmbrăcat în culori de în curând plin de speranță

tumblr_o551rrW1Eq1qbf1p8o7_1280