Chiar dacă am părul scurt și nu îmi place nasul meu. Chiar dacă nu stau dreaptă și n-am tenul perfect.

Chiar dacă absolut niciodată nu e suficient absolut nimic. Chiar dacă, orice ar fi, vreau mai mult și mai bine, până când e aproape perfect – căci drumul spre perfecțiune e înșelător, cam ca o curbă. Cănd simți că îi dai de capăt, virezi un pic și te trezești că nu se mai termină.

La naiba, iubiți-mă, chiar dacă vă critic! Vreau ce e mai bun pentru voi. Și, promit, deși, serios, nu e un lucru foarte sănătos, cu mine sunt chiar mai aspră. Pentru că întotdeauna sunt prea grasă sau prea slabă, m-am tuns prea lung sau prea scurt, am fost prea agitată sau prea calmă, am dat prea mult sau prea puțin. Și niciodată nu e suficient. Oricât de mult aș încerca. Întotdeauna se poate mai mult. Nu vă antrenez în luptele mele interioare din egoism, nu vreau să vă chinui. Nu vreau să ne comparăm.

Știu ce vreau, dar nu știu. Pentru că vreau multe, acum, iar mâine nu o să fie suficient. E o listă infinită de vreau și pot și trebuie și am să încerc, în care mă pierd. Nu știu ce vreau mai întâi, ce pot. Așa că pun zeci de ziduri și limite și provocări absurde pe care să le depășesc. Nu știu dacă ajută cu adevărat la ceva sau complică lucrurile. Dar simt că fără ele aș putea la fel de bine să dorm.

Iubiți-mă, pentru că sunt altfel și sunt la fel. Cine nu se lasă stăpânit de mizantropie din când în când? Și apoi, simțindu-se vinovat sau, din contră, în mod inconștient, cine nu cară lumea pe umeri? Cine nu simte că se prăbușește peste el, când toată simțirea doare și te amorțește, într-un val de empatie tovarăș cu indiferența? Atunci când e prea mult, umerii ți se apleacă. Nu poți ajuta. Simți că dacă renunți la tine atunci ai să te pierzi – o formă fără contur, cam ca o baltă fleoștită de-o roată, într-una din zilele cu ploaie.

Nu mă lăsați chiar singură, chiar dacă vă spun să plecați. Nu vreau să cer chiar asta sau, dacă o fac, e un fel de încercare. Pe jumătate test absurd, pe jumătate dorință reală, pe jumătate negare. Așa simt atunci, uneori, că trebuie să-ncerci să alungi, înainte să primești. O metodă de prevenție, pe jumătate protocol. Ca să pretinzi că ai încercat, în caz că merge rău, mai târziu.

Chiar dacă sunt obositoare și am nevoie de un scop și uit să mă bucur. Chiar dacă sunt aprigă și necugetată și trăiesc prea mult în prea puțin timp.

Nu știu, zău, ce așteaptă în general ei, oamenii, de la mine. Nu știu, concret, nici ce aștept eu de la ei. Sunt pe jumătate gata să îi îmbrățișez, tot timpul. La fel cum o jumătate din mine vrea să îi respingă. M-am gândit poate chiar prea mult la asta, în căutare de răspunsuri exacte și clare. Nu cred că sunt un om bun, nu comparabil cu ce aș putea fi. Și nici nu sunt un om rău – pentru că, deși nu cedez, am să mă simt vinovată. Sunt eu și atât.

Nu așteptați gândire profundă, ori, din contră, o eroină de genul Laurei a lui Chiriță. Nici o Olgă de-a lui Teodoreanu. Nici o Otilie capricioasă. Fără rochii albe, jocuri, ciocolată, pantofi și romane franțuzești. Nu sunt nici una, nici alta. Sunt ambele sau, rar, o cale de mijloc. Nu așteptați să spun întotdeauna ceea ce trebuie. Ori să greșesc într-un mod pe jumătate grațios, de domniță ingenuă. Nu sunt nici una dintre astea. Nu sunt nici plictisitoare, nici captivantă. Nu sunt simplă ori complexă, ci mai mult încâlcită. Nu am efect calmant și nici nu obosesc – aș putea să le fac pe ambele în același timp. Nu pentru că vreau. Nu așteptați glume bune sau stand up ieftin. Nici bancuri seci, ori umor inteligent – ăla confident, savuros, pe fază. Pot să le combin orbește, într-o modalitate mai mult nefericită. Nu așteptați nimic. Nu îmi construiți o imagine ideală sau, din contră, una care să ma zdrobească.

Știu, e vina mea. Chiar și atunci când vă urc pe un piedestal. Pentru că nu ați vrut locul și e o responsabilitate prea mare să vi-l asumați. Pentru că sunteți oameni și nimeni nu vrea să fie comparat cu un ideal. E vina mea, când mi se prăbușesc temple părăsite de zei.

Și, mai ales, nu mă iubiți pentru ceva anume. Dacă nu mă urâți, atunci încercați. Pentru tot sau nimic. E în regulă. Să îmi ucideți așteptările, numai să nu le alimentați în zadar. Să fie uneori rău, pentru că nu se poate să fie bine. Promit să nu port pică. Nu pentru că nu vreau – simt că nu sunt încă destul ca să o pretind.

tumblr_o6u3dingFI1uxjv96o2_500.jpg