IMG_20160729_225801
            MUSE e introducerea mea în lumea bună a muzicii și, pentru că au devenit foarte cunoscuți datorită show-urilor live din ultimii ani, nu credeam că o să îi văd prea curând în România –  mai ales nu la Rock the City, unde organizarea lasă de dorit.
Ziua întâi a festivalului a început cu o gafă, pentru că organizatorii au trecut Volbeat la trupele din deschidere, înainte de a negocia cu ei – sau cel puțin asta se presupune, pentru că lista s-a schimbat în ultima săptămână. Cu Firma și alte două trupe alternative la schimb, interesul a scăzut, așa că Piața Constituției s-a umplut după ora 20.
Britanicii au fost cât de poate de punctuali, ca și la concertul din 2007, urcând pe scenă la doar două minute după ora stabilită, în timp ce spiritele pluteau. După ce am fost introduși în atmosfera albumului Drones, cu the Drill Sergeant ținându-și discursul pe două ecrane imense, a venit timpul pentru mult mediatizata Psycho, de pe același album. Pe jumătate leșinată de euforie, n-am putut să nu remarc totuși că vocea lui Matthew era mult mai groasă și joasă – am crezut că fluctuațiile armonioase sunt rezultatul înregistrărilor, dar aveam să descopăr mai târziu că m-am înșelat.
Plug in baby, Hysteria, Resistance și The Handler au urmat tiparul– aproape de Madness s-au rezolvat câteva probleme tehnice despre care nu știam că există, înainte ca totul să se audă absolut perfect, clar și limpede. Nu știu dacă acesta este motivul pentru care vocea lui Matthew Bellamy a început să urce la tonul pe care fanii și criticii de specialitate îl numesc Freddie Mercury – în sfârșit suna a Muse, Dominic Howard se bucura de tobele lui, iar backing vocalul lui Chris era foarte ușor de identificat, pe lângă vocea de soprană a lui Matthew.
 Poarte că a fost vorba de o strategie, dar Knights of Cydonia a avut parte de o punere în scenă perfectă, de interacțiune cu publicul și de o interpreate demnă de marile scene și m-a făcut să vreau mai mult, încă un concert, sau poate 10, dacă ar fi sunat totul la fel de bine și de aproape de așteptările mele, după un fel de Our hopes and expectations, black holes and revelations.
Bineînțeles, ar trebui să menționez faptul că nici de data asta fanii nu au scăpat de Supermassive Black Hole, de care, la fel ca și membrii formației, s-au cam săturat. E ca un cântec de la radio pe care îl știe toată lumea și pe care îl fredonezi înainte de a-ți da seama, chiar dacă nu ai o relație prea bună cu el. Adică timpul ăla putea fi folosit perfect pentru ceva ca Unintended, Blackout ori Sing for absolution.
Comunicarea cu publicul a existat – nu știu dacă e clișeic sau politicos faptul că au mulțumit în românește. Cert este că, deși frontman-ul nu a vorbit prea mult și nu a avut parcă energia legendară pe care o așteptam, a creat o legătură cu publicul, care a cântat ca din instinct, iar și iar, fără a se putea opri. Cei mai puțin comunicativi au spart și ei ziduri, pentru că s-au auzit mii de voci, atunci când Matthew Bellamy a încurajat participarea. Mulțimea a fost compactă și a executat ca prin ceață aceleași mișcari, hipnotizată, deși printre spectatori puteai observa plete, haine negre, bocanci, rochii de vară ori ținute casual, adică oamei foarte diferiți. MUSE au reușit, deci, să exemplifice foarte bine, folosindu-ne drept experimente, versurile alea despre controlul absolut. Ne-au cam vrăjit, cu sau fără voia lor, deși mi-ar fi plăcut să se străduiască mai mult.
Oricum, nu mă pot plânge de efectele speciale și de materialele pe care formația le-a adus – lumini, ecrane uriașe, baloanele pline cu aer, similare cu cele din filmarea de pe Rome Olympic Stadium. Laserele au străpuns cerul întunecat de iulie, mirosea a vară, era noapte, aveam fum, lumini, miros de țigară în jur și sunetele mele preferate din univers. Iar când nu fredonam cu ochii închiși, ceea ce s-a întâmplat cam jumătate din timp, aveam parte de o bucățică din spectacolul celei mai bune trupe live din lume. Subliniez partea asta pentru că au concertat în cadrul unui festival și, deci, fără scenă ori materiale proprii. Cel puțin teoretic, pentru că au fost destul de drăguți să împartă și cu noi o mica parte din experiența totală, complexă și bine pusă la punct care e MUSE.
Finalul a fost, oricum, cea mai dezamăgitoare parte. Show-ul s-a terminat cu vreo 5 minute mai devreme decât era de așteptat și cu întârzierea de două minute, se puteau include în mod clar încă una sau două piese. Publicul a aplaudat entuziasmat, ei au mai mulțumit de câteva ori, iar instrumentele s-au strâns imediat. Poate că n-am fost noi prea stăruitori, poate că așteptau o audiență mai mare ori aplauze mai multe, dar era nevoie de un bis energic. Ceva bun, chiar dacă mai scurt, executat așa cum era de așteptat și care să spele calitatea primelor 50 sau 60 de minute destul de slabe tehnic și vocal.
Având în vedere modul în care decurg concertele în România, reprezentația celor de la MUSE poate trece cu ușurință drept una reușită. Data viitoare vreau să fiu în primele rânduri – ori, cel puțin, să am bilete la un concert pentru care își aduc scena, efectele și la care totul sună mai bine. Deși, având în vedere prețul biletelor, ultima parte ar fi trebuit asigurată.
29 iulie 2016, bifat. Pe mine m-au îmbătat 10 minute de absolut, așa că nu sunt gata să îmi învăț lecția. Mai vreau MUSE live.
AICI, AICI și AICI sunt câteva filmări încărcate pe youtube de la concert, pentru o idee mai clară. Nu îmi aparțin